Daca te-a impresionat ceva...prezinta-ne si noua...

by **linistit** on 08 Dec 2008, 01:22

O sa inaugurez aceasta rubrica, cu un articol emotionant scris de Catalin Oprisan:

Scrisoare de la un Mos adevarat

Nu mai am putere să vă las în ghetuţe cadouri. Sunt prea bătrîn! Am totuşi forţa de a vă scrie, vouă, fotbaliştilor de azi, o epistolă. Între două manele, poate o citiţi…

Condiţia ca sâ joci la Plevna, unde am debutat, era să…te fi născut pe strada aia. Nu se practica…racolajul, nu se cunoştea acest cuvînt…Hmmm…Poate de aia n-aveau loc vedetele ori cotonogarii. Plăteam săptămînal cotizaţia de 5 lei. Era o mîndrie să joci la o trupă renumitâ printre carierele Bucureştiului antebelic! Băteam mingea fără limite, de cînd dădea liliacul şi pînă cînd în faţă la Elefterie lumea începea să cumpere brazi. Antrenorul nostru era…imitaţia. Adică în zilele de meci la «Venus», ne cocoţam în pomi şi ne priveam idolii. De acolo «furam»! Aveam şi activitate competiţionalâ, hahaha… Jucam cu «Matache Măcelaru», cu «Pandurii», cu «Săgeata»…Eram lorzi: un delegat al echipei străzii ducea celeilalte o provocare scrisă. Ne autoarbitram, nu existau brutalitâţi. Cumpăram cel mai mare pepene pe care-l găseam în piaţâ. Adică premiul, trofeul. Doamneeee, ce bucurie era să vezi cum noi, învingâtorii, sorbeam din el, iar ceilalţi înghiţeau în sec, în parc, la Cişmigiu! Toţi aveam porecle. «Vogl», «Rafinski», «Kotormani» ori «Sindelar».

Sportul, Carmen, AS Armata
Gloria, apoi, la 16 ani, Sportul Studenţesc. După alţi doi, debutam în categoria A, la Carmen. Ultima echipă pentru care am făcut curse pe extremă a fost AS Armata. Din păcate, în ‘49, un traumatism - pe care şi acum îl simt la intemperii - m-a obligat să abandonez jocul. Am uitat să zic douâ vorbe şi despre echipa naţională. La 17 ani şi jumătate am fâcut cunoştinţă cu ea, contra Belgiei, la Bucureşti, prin 1937, parcă. Dar nu asta a contat cel mai mult, ci faptul câ jucam alături de Baratki, Iuliu Baratki, cel mai complet jucător pe care l-a dat fotbalul nostru. Din careu, Ghiussy îmi fâcea semn unde şi cum să centrez. Nu aveam voie să greşesc!…Aşa era fotbalul pe atunci!

Cel mai tînăr antrenor-campion al României
Nu vreau sâ mai stau mult pe capul Dvs. Ştiu cum e azi, cum priviţi, voi, jucătorii, fotbalul. Sunt sigur că n-o să-mi citiţi scrisoarea. O daţi la gunoi şi vă uitaţi, în ghete, dupâ Salam, Guţă, Johnny ori Finlandia. Şi vă întrebaţi de ce boşorogul ăsta, cînd nu are ce face, scrie depeşe. Cunosc şi replica aia cu «îl ţin în geam doar ca să-i mai aducă pensia!!!». Asta e! Accept, timpurile mele au murit demult. Am lăsat doar cîteva rînduri pentru cei care, nemaifiind copii, mai cred, totuşi, în Moş. Unul veritabil”.

PS. Scuze, am uitat să mă semnez. Moş Gheorghe Popescu* I îmi zice, spre a nu fi confundat. Cel mai tînăr antrenor-campion al Romîniei, la doar 32 de ani”.

* Pentru conformitate, Gheorghe Popescu (1919-2000) a fost fotbalist internaţional, apoi antrenor la Steaua (C.C.A.), selecţioner şi preşedinte al FRF

Sursa: www.gsp.ro

by **linistit** on 17 Dec 2008, 20:35

Un final de povesti nemuritoare...

http://www.youtube.com/watch?v=LU8DDYz68kM

by **Admin** on 13 Jan 2009, 12:36

Aşa trebuie să-i fi spus copiii din cartier, Zomby. În engleză, zombi(e) înseamnă şi mort-viu, şi om care abia se mişcă.

Lung, slab şi palid, lent şi agil în acelaşi timp, fibră strong sub apariţia fragilă, mişcându-se ca printr-o apă din vis, dar capabil să ţâşnească fulgerător în acţiune. „M-am speriat. Credeam că Andy o să moară pe teren”, spunea Nikolai Davidenko după semifinala Mastersului câştigată uşor în faţa lui Andy Murray anul trecut la Şanhai. Am văzut atunci un Andy Zomby livid de oboseala ultimului meci din grupă, cu Federer, meci pe care n-avea nevoie să-l câştige, era deja calificat, şi totuşi a stors din el ultimul strop de energie pentru a-l bate pe marele elveţian. Era semnul lui Andy pentru ce urma să se întâmple anul acesta.

Tulburător spectacol să-l vezi pe nr. 8 mondial, alt Andy, Roddick, un „măciucar” care omoară vrabia din zbor cu serviciul şi cu lovitura de dreapta, dus de zgardă spre înfrângere (6-4, 6-2) ca un amator entuziast în finala ditamai Qatar Openului de 1.110.250$. Ca să nu mai vorbim de noua victorie a lui Murray în faţa lui Federer în semifinala aceluiaşi turneu încheiat sâmbătă la Doha. Zomby Murray nu e doar un nou jucător superperformant în circuitul ATP. Ca şi Federer, Nadal sau, pe vremuri, Bjorn Borg, el vine de acasă cu tenisul lui propriu şi personal. Există jucători care ştiu să se relaxeze între meciuri. Există jucători care ştiu să se relaxeze între ghemuri, când stau pe bancă, lucru foarte important. Există mari jucători, ca John McEnroe sau Novak Djokovici, care se destind foarte bine între puncte, pentru a exploda apoi într-un serviciu devastator. Andy Murray este primul mare jucător pe care îl văd relaxându-se perfect între lovituri. Imediat după ce mingea i-a plecat din rachetă, tot corpul scoţianului se destinde, totul devine relaxat-elastic în alura lui, pare că ghemul s-a terminat şi el e gata s-o ia spre bancă. Când pleacă spre mingea următoare o face „de pe loc”, fără elan aparent, fără icnet şi crispare. Când serveşte, în clipa suspendată a mingii imobile sus, în faţa ochilor, şi a corpului pe punctul de a pleca în faţă, Murray pare că vrea să se culce sau să facă plajă. Uriaşă deosebire faţă de Nadal, de pildă. Spaniolul pleacă la minge ca un taur, te miri că nu sare praf şi din terenul de ciment sau plastic. De când intră pe teren, e ca pe arcuri, tot timpul încordat, adunat, perforându-şi adversarul cu privirea. Zomby Murray se uită prin şi peste adversar, de parcă i-ar spune, ca un killer uşor plictisit, „cu tine termin curând, mă gândesc deja la meciul următor”. În acele momente seamănă cu un alt mare roşcovan palid al tenisului, Rod Laver.

Soluţiile sunt puţine în faţa strategului Murray. Aidoma lui Borg, el instituie pe teren o adevărată zonă-tampon peste care e foarte greu de trecut. În schimburile de pe fundul terenului, Zomby e zid, imperturbabil şi imbatabil. Trimite mingea de oricâte ori e nevoie, nu foarte tare, dar adânc şi plasat, n-ai cum să-i faci punct şi te apucă nervii. Dacă încerci să vii peste el, la fileu, te aşteaptă un passing ca din puşcă cu lunetă, Murray n-are nevoie decât de o „gaură” de câţiva centimetri stânga sau dreapta ca să te treacă. După ce ţi-o furi dezolant de câteva ori, te hotărăşti să rămâi în spate şi să vezi ce s-o mai întâmpla. Se întâmplă o scurtă scoasă „din buzunar” şi îngropată la un metru de fileu care te scoate din minţi. Şi Zomby continuă să se uite absent, prin tine…

Murray funcţionează ca un computer-tomograf. Identifică punctele slabe ale adversarului şi îşi reconfigurează jocul spre ele cu o precizie şi o răbdare de Transformer diabolic. Urmărind înregistrarea meciului după ce a fost bătut de Andy, orice jucător poate să-şi facă inventarul hibelor ca la doctor.

Federer înseamnă talent pur, mozartian, în tenis. Nadal e triumful forţei lucrate cu trudă şi al voinţei la limitele omenescului. Lovitura cea mai bună a lui Murray e capul. Tot ce-am scris în acest comentariu poate fi închis cu o constatare simplă: Zomby Murray este o inteligenţă care face onoare sportului în aceste vremuri ale muşchiului gonflat şi dopingului bine camuflat.

Iar 2009 este anul unu al epocii Murray.

"Murray este o inteligenţă care face onoare sportului" - Cristian Tudor Popescu
sursa http://www.prosport.ro

by **Admin** on 26 Jan 2009, 15:42

Safin se pregăteşte să servească din dreapta. E setul al treilea, pe primele două Federer le-a luat clar, acum rusul trage din răsputeri şi ajunge în tie-break. Se agaţă de fiecare minge, orgoliul i-a rămas intact, ca în anii în care doar el îl mai putea bate aici, la Australian Open, pe Federer. Poziţia lui Safin la serviciu e specială, el duce mult în spate piciorul drept, ca Becker, şi se aşază foarte aproape de ax, întors, la unghi, cu umărul stâng spre terenul advers.

Serviciul pleacă perfect, ca din tun. Un strigăt: foot fault! Greşeală de picior. Safin se întoarce stupefiat spre arbitrul din spatele lui, cel care supraveghează linia mediană a terenului, căci acesta strigase!, nu arbitrul aşezat în lungul liniei de fund, cum se întâmplă de obicei la călcarea liniei de către jucător când serveşte. Piciorul stâng al lui Safin nu atinsese linia, în schimb dreptul, mai exact călcâiul, depăşise spre stânga linia imaginară care împarte terenul în două, lucru interzis de regulament: întreg corpul jucătorului trebuie să se afle în jumătatea de teren din care serveşte. Situaţie rarisimă, dar rezolvată strict şi corect de către arbitru. Safin scoate flăcări pe gură, se îndreaptă, mare cum e şi cu alura lui de bătăuş sovietic, spre micuţul chino-australian care îndrăznise să deschidă gura. Safin urlă.

N-am înţeles ce zicea, dar îi înţelegeam frustrarea: băi, pişpirică, te-ai găsit acum să vezi chestia asta, pe care n-a văzut-o nimeni, şi nici nu-mi dă vreun avantaj la serviciu, e o chichiţă de regulament, nu puteai să taci şi să mă laşi să joc punctul, să-l câştig sau să-l pierd, dar nu aşa, meschin, bicisnic, că vrei tu?! Piticotul cu ochi oblici nici nu clipeşte în faţa vlăjganului furios. El spune impasibil încă o dată: foot fault. La reluare se vede limpede că are dreptate. Safin nu înţelege: ridică ochii spre cerul austral, e o victimă. Mi se pare foarte român în acele momente: hai, jupâne, dă-o dracului, ştii cine sunt, muncesc din greu să fac o treabă şi vii matale cu un răhătiş să-mi pui piedică, că aşa e legea, şi ce, legea asta n-au făcut-o tot nişte oameni ca noi, trebuie s-o aplici la buche, să mă nenoroceşti, băga-mi-aş!…

Ceva asemănător trebuie să fi spus şi spaniolul Nicolas Almagro în meciul pierdut la francezul Gael Monfils. Mingea trimisă de francez, un lung de linie in extremis, prin afara terenului, după un schimb puternic de mingi în cros, e la limită, un milimetru afară sau înăuntru. Almagro vede, cu ochiul minţii invadate de tensiunea şi nervii partidei, out. Se întoarce spre arbitrul de linie de pe fundul terenului şi îi arată ipotetica „urmă“ pe plexicushionul neimpresionabil din care e făcut terenul australian. Arbitrul clatină din cap şi menţine mâinile jos, cu palmele deschise, îndreptate spre sol: minge în teren. Almagro îi mai zice ceva, arbitrul rămâne impasibil. Spaniolul renunţă şi se întoarce spre arbitrul principal, ridicând mâna: challenge, vrea să vadă mingea pe computer. Principalul clatină şi el din capul perfect chel, cu cerceluş în ureche: too late, mr. Almagro! Prea târziu. Contestarea unei decizii a arbitrilor se face imediat ce s-a oprit jocul.

Focosul brunet Almagro face ochii mari, aproape îşi smulge părul din cap: domnule, dar am dreptul să contest mingea, e un punct foarte important, nu mă jecmăniţi în felul ăsta! Chelia cu cercel explică fără cea mai mică urmă de iritare: nu trebuia să vă întoarceţi şi să intraţi în discuţii cu arbitrul de linie. Potrivit regulamentului, trebuia să-mi adresaţi contestaţia mie, imediat. N-aţi făcut-o, nu mai aveţi dreptul la ea. Minge bună, punct pentru Monfils. Almagro face mărunt din buze, dar înţeleg ce zice, de parcă ar vorbi româneşte: fir-ar mă-ta a dracului de poponar, vrei să mă furi, nu-ţi plac spaniolii, ai cârlig la negroteiu’ ăsta de Monfils! Almagro pierde ghemul, Monfils câştigă setul şi meciul.

Secvenţa numărul 3: sârbul Djokovici face eforturi mari să returneze serviciile-bombă şi să prindă voleurile bosniacului naturalizat american Amer Delici. Meci de mare frumuseţe, între doi jucători de forţă şi fineţe. Schimb lung de mingi, punct important, cu încărcătură nervoasă mare. Delici trimite o dreaptă năprasnică la linia de fund. Arbitrul de linie nu strigă out. Djokovici opreşte mingea şi ridică mâna: challenge, contestaţie. În vuietul mulţimii, mingea bosniacului îşi reface traiectoria computerizată peste teren şi aterizează... nici pe calculator nu se vede din prima unde! Abia la apropiere şi mărire a imaginii se deosebeşte jumătatea de milimetru dintre urmă şi linie: out, Djokovici a câştigat pariul pe muchie de cuţit.

Delici strânge din fălci, îl doare rău. Şi atunci Djokovici, în loc să profite de momentul de dezamăgire al adversarului, în loc să servească repede ca să nu-i lase timp să uite mingea pierdută la milimetru, aşa cum spune tactica de manual, îi zâmbeşte prieteneşte bosniacului, ridică ambele mâini în sus a scuză şi pe urmă îşi arată ochii: ce să fac, dacă am ochi buni… Delici se destinde, zâmbeşte şi el, situaţia s-a egalizat psihic şi acum Djokovici poate servi. Sârbul vorbise, gesticulase, ca şi Safin şi Almagro, în afara regulamentului, dar demersul său şi al lui Delici duseseră nu spre contestarea legilor jocului, ci spre respectarea lor mai mult decât în literă.

La sfârşitul meciului, Novak şi Amer s-au îmbrăţişat: nici asta nu prevede regulamentul. În acest timp, în afara stadionului, suporterii sârbi şi bosniaci ai celor doi se scuipau, se înjurau, îşi aruncau mese şi scaune în cap, se luau la pumni şi picioare, o femeie a fost rănită în încăierare şi dusă la spital.

Legile sunt făcute de oameni pentru oameni, nu de zei pentru brute, spune o voce, nu ştiu dacă a arbitrului. Time, gentlemen!

"Legile sunt făcute de oameni pentru oameni, nu de zei pentru brute, spune o voce, nu ştiu dacă a arbitrului", Cristian Tudor Popescu

"Sunt trist să aud de incidente. Nu e loc de aşa ceva aici, la un meci de tenis", Amer Delici, depre duelul dintre fanii sârbi şi bosniaci

"Din păcate, unii oameni vor neapărat să iasă în evidenţă, să apară cinci secunde la televizor. E trist. E cel mai stupid lucru pe care l-am trăit în viaţa mea", Marat Safin, despre incidentul din meciul cu Federer

sursa http://www.prosport.ro

by **linistit** on 19 Feb 2009, 20:21

Il apreciez pe Vochin, e un ziarist deosebit...sper sa va placa si voua articolul:
http://www.andreivochin.ro/stiri/852/vo ... u-radu.htm

by **linistit** on 14 Jun 2009, 00:16

Jos palaria: http://blogsport.gsp.ro/ioanitoaia/2009 ... l-firului/

by **linistit** on 20 Jun 2009, 18:34

http://blogsport.gsp.ro/oprisan/2009/06 ... e-mormint/

by **linistit** on 30 Jun 2009, 00:59

http://www.youtube.com/results?search_q ... kson+you+a

In fiecare turneu avea un "ritual", dupa 90-120 de secunde de interpretat aceasta melodie dansa cu o fana . In Koreea a dansat cu cativa zeci de copii , oamenii buni pleaca la ceruri.